angy
...:::~ChIbI aNiMe~:::...
 Inregistrat: acum 15 ani
Postari: 17
|
|
Sper că nu vă deranjează dacă particip și eu.... 
Și îți poți șterge poostarea dublă!!! dă clic pe ștergere și gata!!! Spor! 
Crăciunul perfect
I-am văzut lacrimile din privire, lacrimi de bucurie sinceră, de trăire împreună cu muzica mea, cu glasul meu, împreună cu vraja pe care voiam s-o creez între noi... Ea îmi dăduse șansa să mă bucur și eu de ziua Crăciunului și atunci m-am ridicat și, cu chitara în mână și încă intonând câteva versuri pe care le cunoșteam fără să fie nevoie să le citesc, m-am aplecat și mi-am lipit buzele de buzele ei... Neașteptat, mi-a înțeles intenția și mi-a acceptat acel sărut nevinovat. A fost o clipă de sărbătoare, când minunile se împlinesc numai unora (ce greșit e faptul că biblia a creat impresia că minunile constau în vindecări trupești, când ele mai degrabă există pentru altfel de răni, mai subtile și mai nevăzute decât cel mai invizibil suflet), numai celor care știu să înțeleagă că nu-ți trebuie decât comuniune ca să ai parte de fericire. O îmbrățișare, un sărut, o lacrimă ce cade ca să spele toate neajunsurile și să se încununeze cu un surâs din toată inima...
Mă trezisem dimineață cu gândul din Ajun. Îmi plănuisem mica escapadă cu fiecare pas. Îmi voi lua chitara și am să-mi petrec sărbătoarea plângând pe drum, pe o alee în parc. Eram dezamăgită, urăsc sărbătorile, pentru că ele nu mi-au adus niciodată nimic nou. Au fost zile obișnuite sau zile dezastruoase când toți vor să se încarce în mod artificial cu o bucurie a sărbătorii. Fără să înțeleagă de fapt în ce constă acea sărbătoare: se spune că sărbătorim nașterea lui Isus, dar noi mâncăm până ajungem la spital sau bem până intrăm în comă alcoolică. O altă imbecilă chestie e ideea conform căreia „trebuie să fim mai buni de sărbători”, ca măcar acum să fim mai buni. Totul de parcă ieri l-a împidicat cineva pe tipul care mi-ai făcut rău să fie „mai bun”. Sau de parcă azi îl împiedică cineva să facă rău, căci el în esență este o brută, o fiară și azi trebuie să stea în lanțurile bunătății. Măcar de sărbători să nu fim infractori! În rest asta ne e meseria: să-i chinuim pe ceilalți. Da, eram dezamăgită, frustrat aș putea spune pentru simplul fapt că nimic bun nu bănuiam că mi se poate întâmpla. De cadouri de Crăciun mă lecuisem de mult, dar asta nu are nicio mare importanță. Mă umplea de acreală ideea mamei că trebuie să mănânc carne de porc de Crăciun (așa e datina), că trebuie să ascult aceeași copii ai vecinilor care cerșesc și ei un ban de sărbători (cu colindul, anunțând pe un ton fals și fără viață că s-a născut Hristos), că trebuie să zâmbesc – deși nu am de ce, sincer – oricum, că trebuie să joc într-o farsă care se repetă an de an, în care eu nu am decât rolul de observator. Anul acesta eram decisă să schimb planul.
Afară ningea fără milă, parcă împotriva planului meu sau poate în favoarea lui. Vântul se întețise considerabil și îmi îngreuna privirea. Nu punteam vedea la un metru în fața mea, dar eram decisă să plec. Orice era mai bine decât minciuna, decât să mă mint singură... mai bine să plâng singură. Mi-am luat chitara, caietul de gânduri triste, de versuri aruncate aiurea pe hârtie și le-am spus celor de acasă că plec. Merg să fac Crăciunul la o colegă de facultate cu multă lume etc., etc. O să îmi spuneți că nu știe să se distreze, ceea ce e într-un fel adevărat, dar oriunde mergi la o petrecere ea constă în primul rând din mâncare, băutură și de cele mai multe ori țopăit (pe manele eventual, că dansul e senzual și predispune și la posibile combinații spontane de sărbători)... Ceea ce nu se leagă cu firea mea. Mihai plecase și el prin nu știu ce țară la o rudă de-a lui... Voia să mă ia cu el, dar am refuzat. Nu-mi plăcea ideea. El ar fi știut să mă înveselească cumva, dar nu era; așa că trebuia să mă revolt de una singură.
Nu știam unde merg, nu aveam o țintă și am ales să merg prin parcul din apropiere: m-am așezat pe o bancă și în ninsoarea aia păgână, fără niciun Dumnezeu, mi-am deschis caietul meu de vise călcate cu mașina de cusut intrigi și am început să citesc. Exact ca un sinucigaș sorbeam cu nesaț pasajele cele mai crâncene, alimentând tot mai tare sufletul cu otravă, propria otravă ca un scorpion care își injectează involuntar veninul din acul său, neastâmpărat și plictisit de atâta stat la pândă... Afară ningea și frigul îmi îngheța lacrimile pe față. Abia puteam să citesc, dar continuam pentru că voiam să mă simt singură. Pentru ca după acestă clipă de singurătate să le pot zâmbi celor din jur și să le pot spune cu sinceritate Crăciun fericit! Sună ciudat, probabil așa și este, dar te vindeci după ce treci peste durere și te bucuri după ce știi ce înseamnă să fii cu adevărat trist. Mi-am scos chitara și în frigul acela mi-am pus și tichia de cerșetor pe alee... m-am așezat comod pe zăpadă și am început să „cânt” improvizând pe versurile pe care le aveam la îndemână.
Ea a trecut atunci pe aleea aia. Avea o sacoșă de plastic în care erau câteva cărți, trei mai exact. Probabil, a vrut să mă evite și chiar a trecut cu pași destul de grăbiți pe lângă mine... dar s-a întors. Nu știu de ce. Poate pentru că îmi erau înghețate lacrimile pe chip, poate pentru că rosteam cu voce tare versuri care-i atrăgeau atenția, poate pentru că în clipa aia i-a păsat. Nu mai contează de ce, important e că s-a întors nehotărâtă către mine și după câteva momente de nehotărâre mi-a șoptit: „Ai să îngheți acolo!”. I-am zis: „Nici ție nu-ți plac sărbătorile?” privind-o mai cu atenție și observând că era o fată dintr-o familie simplă, îmbrăcată cu o geacă lungă de culoare maro-galben, avea în picioare niște ghete ieftine și purta blugi aproape băiețești și pe cap avea un fes gros. Avea părul blond, nu era machiată deloc, nu era o fată urâtă, însă, se vedea clar că nu se preocupa prea tare de imaginea ei. Era o fire ștearsă, dintr-o familie săracă. S-a așazat lângă mine și mi-a spus:
Îmi plac sărbătorile, numai că...
Lasă, nu trebuie să-mi explici nimic! Nu-mi ești datoare cu nimic. Vrei să asculți? A dat din
umeri ca și cum i-ar fi indiferent.
Am scos o țigară... de fapt era ceva tip drog ușor, legal. Auzisem de așa ceva la un seminar unde profa ne spusese că la seminarul anterior a discutat cu niște tipi care se lăudau că au consumat... și că „s-au distrat”. Cum? Adică au fumat și au râs... ce tare, nu? Mai spusese că sunt două tipuri de droguri din acestea ușoare: unele care dacă ești trist te întristează și mai rău, iar dacă ești vesel te fac să fii euforic și altele care doar te înveselesc. Nu voiam să fiu veselă, nu voiam să râd, așa că am ales din acelea din prima categorie. Le cumpărasem cu o săptămână în urmă, aproape întâmplător. Trecusem pe lângă locul cu pricina și mi-am adus aminte de seminarul de care v-am amintit. Și am zis să încerc și eu. Nu mă așteptam la cine știe ce efecte spectaculoase. Am dat vreo 30 de lei, bani pe care i-am câștigat cântând cu chitara pe trotuarul de pe strada Eminescu, cum fac artiștii. Ca pictorul ce stă pe Călărași și așteaptă să deseneze portrete ale necunoscuților contra unor sume mici de bani. Se prostituiază în definitiv – cum sugera cineva, un poet celebru, dar pe care nu am să-l amintesc aici: nu pentru că nu l-aș ști, ci pentru că am învățat că trebuie să fii foarte atent pe cine citezi și să te gândești să nu-i pătezi memoria... În definitiv toți artiștii se prostituiază, dar asta nu are nicio importanță. Am adoptat și eu filosofia vecinului moldovean (e din Republica Moldova), care cântă cu vioara lui veche în fața blocului, cu tichia de cerșetor în față: „Nu iau nimănui nimic, nu dau în cap la nimeni... Asta e ceea ce știu să fac! E o meserie ca oricare alta!”. Așa am câștigat și eu suficienți bani ca să-mi cumpăr acest strop de fum al tristeții. Am aprins țigara asta... și i-am întins și ei după ce am tras câteva fumuri. Mi-a zis că nu, nu vrea așa ceva, nu fumează. I-am explicat despre ce e vorba și am mai spus că nu va mai trebui să facă asta vreodată și că o sfătuies să facă asta vreodată. E doar gratuit azi și în viață trebuie să guști din toate cumva...
Apoi i-am spus să mă urmeze undeva, la Ticu. Un fel de ceainărie mai mică, pe o stradă lăturalnică pe care nu o știu decât câțiva „ai casei”. Omul e fericit că acolo vin doar cei pe care îi cunoaște. Mai stă de vorbă cu ei, la un vin fiert iarna sau la un ceai... la o bere vara. Nu e o afacere, e mai mult ceva pentru prieteni. Tata e prieten bun cu Ticu, joacă mereu table acolo. M-a luat și pe mine odată și Ticu mi-a spus că pot să vin când vreau acolo. Că mă va servi cu plăcere. Am comandat două ceaiuri și am întrebat dacă pot să scot chitara și să cânt. „E Crăciunul, draga mea, n-o să mai treacă nimeni pe aici! Așa că am să închid! Și să mă anunțați când plecați... Poți să faci ce vrei, eu plec în spate să ciocnesc un pahar cu ai mei. Crăciun fericit! Și poate ne colindați și pe noi.”
De colindat i-am colindat la început. Și apoi i-am lăsat să petreacă cum știu ei. Cum sunt obișnuiți. M-am așezat apoi la masa de ceai și am încercat să-i cânt cum știam eu mai bine, mai din inimă, mai din suflet, mai sincer și totuși mai simplu. Voiam să o fac să se simtă bine! Și mi-am dat tot interesul știind că uneori muzica poate să dezghețe și cele mai reci inimi și poate să deschidă și cele mai frumoase gânduri și visuri și zâmbete, de unde zilele grele le-au închis.
I-am văzut lacrimile din privire, lacrimi de bucurie sinceră, de trăire împreună cu muzica mea, cu glasul meu, împreună cu vraja pe care voiam s-o creez între noi... Ea îmi dăduse șansa să mă bucur și eu de ziua Crăciunului și atunci m-am ridicat și, cu chitara în mână și încă intonând câteva versuri pe care le cunoșteam fără să fie nevoie să le citesc, m-am aplecat și mi-am lipit buzele de buzele ei... Neașteptat, mi-a înțeles intenția și mi-a acceptat acel sărut nevinovat. A fost o clipă de sărbătoare, când minunile se împlinesc numai unora (ce greșit e faptul că biblia a creat impresia că minunile constau în vindecări trupești, când ele mai degrabă există pentru altfel de răni, mai subtile și mai nevăzute decât cel mai invizibil suflet), numai celor care știu să înțeleagă că nu-ți trebuie decât comuniune ca să ai parte de fericire. O îmbrățișare, un sărut, o lacrimă ce cade ca să spele toate neajunsurile și să se încununeze cu un surâs din toată inima...
P.S. Am condus-o în noaptea aceea acasă și le-am explicat părinților ei ce se întâmplase, păreau oarecum alarmați și le-am spus că nu trebuiau să-și facă griji. După aceea nu am mai văzut-o pe ea, al cărei nume nici măcar nu-l știam. Am mai trecut prin zona în care locuia, dar nu i-am bătut niciodată la ușă și nici nu am întâlnit-o pe stradă sau prin parc. Am citit, însă, într-un ziar local de faptul că o anume fată câștigase o bursă de studii în Canada. Și în poză era chipul ei...
Modificat de angy (acum 15 ani)
_______________________________________
„Însă ce nu pot uita/Este amintirea ta/O păstrează inima!/Într-un colț de suflet...”
|
|
۵√╬☺¤▓∑♠╚►♥^__^•*~ηأηẵ-Chẵη~*•^__^♥«╗♠∑▓¤☺╬√۵
nu ma prind 
